Back in time
Primul contact pe care l-am avut cu aceasta cursa a fost anul trecut, cand, din pacate, ca si incepatoare in alergarea montana, nu m-am grabit sa ma inscriu si nu am mai prins locuri.
Trebuia sa fac un antrenament in acea zi si cum intentionam sa fac si poze la cursa de maraton, urma sa alerg dimineata in timpul crosului. Nu prea ma simteam confortabil facand asta, asa ca am cumparat macar un tricou seara dinainte si nu am oprit la punctele de alimentare. Ajunsa spre zona de finish, am trecut rapid pe langa un voluntar ce incerca sa ma indrume spre culoar, grabita spre pensiune. In drum, vad gogoseria, ma gandesc ca nu am un bidon de apa mic in camera, prin urmare, insetata, ma opresc sa iau un suc…acum ca am infulecat rapid si o gogoasa, nu pot spune ca e vina mea…:P. Sucul fiind la doza, zic sa il pastrez pentru momentul in care o sa stau la soare pe bucla 3 si fac poze. Iau rapid din camera rucsacul cu aparatul foto, o gecuta, sapca si doza de Sprite incep sa urc prin spatele pensiunii un deal vertical…mai mult in 4 labe, vazand cum zaresc in drepta mea spre departare primii concurenti. Intr-un final ajung ca o caprioara in varful dealului, sau cel putin asa imi place mie sa cred, desi dupa privirea lui Robert Hajnal aratam mai mult ca un iepure turbat sarit din boscheti, chiar inainte de CP la Mamaie. In acel moment a inceput si ploaia, trag eu sapca si gecuta..zic acum cat poate sa ploua…ei bine mult…si rece..si vant, iar echipamentul meu de ploaie statea bine in camera. Mamaie m-a salvat cu un ceai de fragute si tot zicea: “Hai mamaie in odaita la caldura, ca uite cum arati!”, eu: “Nu mamaie, imi astept baietii si fetele”. Doza de sprite a ramas intacta, nu ca degetele mele ar mai fi putut sa o deschida. Cand nu mai aveam nimic uscat pe mine, nici un coltisor pe buff-ul pe care il mai foloseam sa sterg aparatul, am decis sa cobor. M-am minunat de “nebunii” ce inca zambeau si mi-a parut rau de cei ce au fost nevoiti sa abandoneze, dar cu toate astea, am decis ca acolo ar trebui sa fac primul maraton.
Cum s-au deschis inscrierile anul acesta, am completat rapid formularul pentru cursa de maraton.

Dupa fractura despre care am povestit, insa, era clar ca acesta dorinta nu mai intra in plan. Am renuntat la toate cursele din primavara, iar la Eco, am schimbat incrierea de la maraton, la cros.

“The secret of getting ahead is getting started” – Mark Twain
6 medici, 2 kinetoterapeuti si un fizioterapeut mai tarziu am stabilit ca e timpul sa reiau antrenamentele usor si sa testam cum ma voi simti. Am inceput prin a merge traseul de cros de la Brasov Marathon , activitate ce am numit-o crosul pozelor.
Martea am incercat banda de alergare dupa ce am privit la ea cu jind atata vreme si am declarat ca ar trebui sa me lege cineva doar in zona de exercitii ca sa nu scap accidental pe una din ele. Mi-am reamintit de ce urasc insa banda si am facut o mare febra musculara dupa 5 km de alergat/mers.
Dupa ce in aceste 3 luni incercasem o singura alergare usoara si m-am oprit ca nu era nimic in regula, am ajuns apoi joia la pista de alergare de pe Iolanda Balas Soter.
Nu pot exprima in cuvinte ce a reprezentat momentul acela pentru mine, sa pun piciorul pe pista de alergare dupa atat vreme, cu emotii mai mari decat la orice cursa!Un pas inaintea celuilalt nu mai parea ceva simplu. Am inceput incet cu senzatia ca sunt urmarita de o umbra numita “durere” ce ma poate ajunge in orice moment sa imi zica: “ce, credeai ca ai scapat de mine? credeai ca prinzi aripi?”. Pe de alta parte, eram fericita, cu vantul in par si ochii dupa asfintit, in sfarsit ma miscam. Cu picioare grele, mai inceata ca niciodata, dar alergam. De multe ori vorbim doar de lucrurile frumoase, dar momentele de incercare ne fac sa apreciem mai mult bucuria alergarii.
Am continuat la 2 zile cu alergari scurte si usoare pe pista, stiind ca pana la crosul de la EcoMarathon nu voi avea nici macar 2 saptamani de antrenament.
Ratiune si simtire – Kids, don’t try this…
Am facut la Eco ceva ce nu as recomanda nimanui, nicicand! Am dezbatut in mintea mea zi de zi daca ar trebui sa merg cu atat de putin antrenament dupa asemenea pauza. Logica spunea clar: NU! I-am spus lui Radu ca as merge si mi-a dat aceleasi 100 de motive pentru care nu ar trebui si ca nu este absolut deloc de acord!
Psihicul meu, insa, avea nevoie de asta! Nu poti intelege poate pana nu esti in situatia asta, dar aveam nevoie de o motivatie, de un imbold, de ceva de care sa ma agat la sedintele de recuperare urmatoare. Am stat in dubiu pana vineri seara daca sa iau startul ori ba. Am decis ca voi merge lejer, in limita de 75% din efort, agreata cu medicul. Da, este frustrant sa te simti inapoi la 0 si e greu sa te abtii sa nu dai 100% intr-o cursa! Ca sa imi fie mai usor sa o mentin, mi-am setat ca obiectiv sa am suficienta energie sa urc apoi pe bucla 3, la Mamaie.
Curcubeu de emotii
Dimineata am plecat spre start intr-o alergare foarte usoara. O parte din team, ne-am aliniat pentru poza. Ma declar mandra de fiecare dintre ei, dincolo de coechipieri sunt oameni foarte faini si adevarati prieteni 🙂 .
Am intrat cu Monica in zona de start. Emotii gramada!!! Am plecat pe traseu cu aceeasi teama de durere, dar am vazut-o pe Nicole la punctul de alimentare. Am luat-o in brate, am mai prins curaj si am inceput sa urc prudent, destul de concentrata la orice semnal de alarma ar putea fi tras de corpul meu. Am inceput sa ma relaxez insa, sa ma bucur de priveliste, de momentul in care in sfarsit sterg sudoarea umar la umar cu voi, sa intalnesc oameni dragi, ori sa imi fac cunostinte noi. Asa l-am intalnit si pe Irinel, ce a mers cu mine o bucatica din traseu, ce mi-a zis ca vine la CiucasX3. Il asteptam cu drag. L-am incurajat apoi sa mearga inainte.
Nu stiam cum voi reusi sa fac cei 14 km, dar cand am iesit in poienile verzi, picioarele parca se miscau singure, nici nu mai stiu cand am ajuns la coborarea spre asflat, unde am mers usor (numai o cazatura nu aveam nevoie :))) Am inceput sa prind ceva viteza (tradusa in ritmul meu), dar apoi spre zona de finish era atat de multa lume, atat de multi copiii.
Am zis: “Stop!” Am ajuns pana aici, fara tinte de podium, fara ganduri de personal best, ci doar sa ma bucur de cursa, asa ca am incetinit putin…nu puteam lasa atatia copiii cu mainile intinse, am batut palma cu ei, era momentul meu de : “Take it all in! Breathe! Enjoy it! You made it! “. Momentul inca tot curcubeul a prins contur…dupa cautarea de raspunsuri, dupa atata pauza si recuperare, totul in final era incununat de acea minunata atmosfera spre finish! Bucurie in stare pura! Multumim oameni buni si copii minunati!
Am vazut-o pe Oana Solomon ca a strigat numele meu si din ameteala totala a momentului, mergeam spre bucla 2 :)). Am avut noroc cu un voluntar vigilent ce mai ca a trebuit sa ma ia pe sus, sa ma duc in directia potrivita. La finish l-am vazut pe Cornel facand poze si am luat-o in brate pe Iulia cand mi-a dat medalia, inca nu imi venea sa cred ca am terminat cursa cu bine!
Ca si anul anterior, imediat dupa, mi-am luat rucsacul de la pensiune si am urcat pe bucla 3.  Dealul mult prea vertical m-a cam pus iar pe coate si nu am reusit sa ii mai prind pe primii concurenti. Am stat putin dupa cp Mamaie pentru ca nu ma induram sa nu surprind si peisajul. Deja va astept pe fiecare cu nerabdare si deja estimez in mintea mea: ar trebui sa apara Marmota! ori Adelin! ori Octavian si Dragonu’. Monica s-a asigurat ca scrie de pe traseu sa nu ma ia prin surprindere.  Mereu sunteti zambitori, mereu transmiteti enorm de multa energie!
Mai mult decat o cursa
Ceea ce mi-a placut la acest eveniment este ca nu se limiteaza la cateva ore de alergare si atat. Ne ajuta sa socializam si sa comunicam! De aceea cred ca si exista micul dejun de la CEM. Ne mai tine aproape putin!
Apoi e si pacat sa pleci, asa ca am facut bucla 3 in mers a doua zi in gasca mare. Am mai multe poze de a doua zi probabil decat din cursa, dar asa e cand te intalnesti cu fotografi profi pe traseu ?. Ne-a batut putin grindina si ploaia, dar ce mai conteaza cu asemenea peisaje.

foto: Alina Selinadie
Ce as vrea sa mentionez,si ce in optimismul meu vreau sa cred este ca nu trebuie sa vedem o inscriere ca un produs ori o cursa ca pe un seviciu ce altii au obligatia sa il presteze.
Poate ma repet, dar cu totii avem atat beneficii, cat si obligatii. Este foarte usor sa aratam cu degetul, dar hai sa invatam ceva din experiente, fie bune sau mai putin placute. Organizatorii nu se limiteaza doar la a preda un kit si a asigura punctele de alimentare, iar noi nu ne rezumam la a bate niste poteci. Cu totii putem sa dezvoltam aceste evenimente si sa facem din ele mult mai mult. Putem contientiza modul in care ne reflectam asupra mediului inconjurator, putem construi comunitati, le putem dezvolta cu aportul fiecaruia! Cu un sfat, un feedback, o idee…caramida peste caramida.
Sau poate sunt eu inca o visatoare 🙂
La intoarcere, inapoi la recuperare, dialogul si glumele cu Ciprian:
El: Si…ai alergat in weekend, a fost ok?
Eu:  Da, mai bine decat ma asteptam!
El, razand: – Bun, iei de la receptie un formular de feedback…:)) Dar, cati km ai alergat?
Eu: 14 km cu diferenta de nivel
El: Ohoo…atunci iei 2 formulare de feedback….:)))
Eu: Pot sa atasez si pozele de start/finish? Cause that was amazing!
 Pe final, multumesc EcoMarathon pentru eforturile depuse an de an! Pentru mine a fost o experienta extraodinara si o sa ma intorc cu drag, sper, insa, la cursa de maraton, caci abia astept sa intalnesc  copiii de pe bucla 2! 🙂