Am oscilat o perioada intre a scrie despre accidentarea mea sau nu, dar dupa cateva intrebari, poate o parte va veti regasi, sau poate exista ceva de invatat din toate astea.
First event

Totul a inceput inainte de Gerar cand am inceput sa  simt ceva dureri in zona lombara. Am zis ca trebuie sa ajung la masaj cat mai curand. Dupa Gerar, insa, mi-am cam blocat piciorul drept, in sensul in care abia mergeam si aveam dureri mari cand calcam, resimtite insa tot in partea de sus. Am dat vina si pe viata de corporatista si “batranete” crezand ca s-a lasat durerea pe sciatic. La momentul respectiv, am zis ca sar peste antrenamentul din acea saptaman pentru ca ma doare “putin” spatele. “Putin” e un termen relativ, in realitate ma taram ca o rama si luam taxiul pentru 1 km, aveam deja placa pregatita pentru orice taximetrist pregatit sa ma bombane.

M-am programat la medicina sportiva, din cauza experientelor anterioare cu ortopedul, intre timp faceam masaj usor si kinetoterapie, evident cu repaus total de la alergare. Eram atat de concentrata pe recuperare, incat nici nu ma gandeam asa tare la durerile pe care le aveam, sau ca erau consecinta a ceva complicat. Cu suspicinea ca e o problema la coloana lombara, la recomandarea medicului, am facut un RMN (pe care am vrut sa il fac cat mai urgent, prin urmare m-am programat la 3 dimineata). Zona lombara se prezenta normal, doar ca medicul a ratat o NB pe rezultat care specifica un traiect de fractura (fara deplasare) in zona bazinului (aripa sacrata dreapta), asociata cu un intens edem osos, spunandu-mi ca pot relua peste o saptamana antrenamentele, ca poate e ceva vechi ce se vindecase. Mergeam de 4 ori pe saptamana la kineto si masaj, Corina Hategan si Daniel Gheorghita ajuntandu-ma enorm sa imi recapat mobilitatea in asteptarea rezultatelor. (Asa m-am si tarat pe la proteste in acea perioada). Faceam acasa exercitii zilnic. Planuisem cateva zile de concediu, timp in care credeam ca imi reiau usor alergarile dupa o luna de pauza. Inainte, insa, Daniel a vrut sa mai ceara o parere. Am plecat in Portugalia, visand alergari usoare pe nisip la asftint si poteci impadurite.


Wakeup call
In prima dimineata, Daniel m-a avertizat sa nu cumva sa alerg, pentru ca eu am o fractura ce o pot agrava. Poate asta a fost si salvarea mea, desi initial imi parea ireal si credeam ca face glume. Nu reuseam sa diger informatia si cautam raspunsuri. Cand m-am intors in tara am facut analize si teste pentru calitate osoasa, apoi o tomografie.
Acum, insa, parerile medicilor:
– medicul A, care initial a ignorat gravitatea problemei pentru ca intre timp mergeam normal;
– medicul B, salvatorul initial, – reumatolog, care odata ce am avut rezultatele analizelor si nu aveam probleme legate de calitate osoasa ori boli reumatice, m-a trimis mai departe la ortoped.
– medicul C – ortoped  (la 2 luni dupa Gerar): daca merg normal si fac anumite exercitii si pilates (singurele clase la care puteam sa ma inscriu la momentul respectiv), atunci probabil pot relua antrenamentele. Am intrebat daca totusi dupa atata asteptare, nu ar trebui sa fac macar o radiografie, daca nu altceva, sa verificam ca totul e ok. Mi-a zis ca nu, ca desi trebuia sa fiu pastilata la momentul initial, sa iau 10 zile antiinflamatoare si apoi sa reiau efortul treptat.;

– medicul D – ortoped- nemultumita de raspunsul anterior am vrut sa mai cer o parere avand in vedere istoricul. Acesta s-a uitat si uitat pe CD-urile de la RMN si tomografie. A mai chemat un coleg, mi-au zis ca astfel de fracturi au nevoie de 3 luni pentru vindecare, iar in urmatoare luna sa nu mai fac niciun fel de efort, nici macar o ora la bazin pe saptamana, iar peste o luna sa repet RMN.

Mission to …run 
In acest timp, incercam sa gasesc programari la medici pentru recuperare. Nu puteam accepta ideea ca tot ce pot sa fac e sa vegetez si cautam solutii pornind de la premisa ca trebuie sa se poata face ceva sa ajut vindecarea si sa ma recuperez mai eficient. Sunand in martie, ma programau in mai. Mult prea tarziu as zice. Aici am avut noroc cu Andreea Calugaru, care a facut putina magie si m-a strecurat la medicul ei.
Cand am ajuns la medicul E, recunosc, inca mai pastram speranta sa imi zica: “Bai, restul sunt nebuni, nu ai avut asa ceva!” Simteam ca nu mai am energie sa ma zbat si nici ganduri pozitive.
Din pacate, mi-a confirmat “buba”, insa mi-a facut si un plan de bataie. Am strans din, dinti, am mai gasit resurse si am inceput sedintele de fizioterapie in luna aprilie, aveam un fel de part time job dupa ce plecam de la birou.
In timpul orelor de fizioterapie am mai socializat, ca sa ne ridicam moralul si timpul sa decurga mai usor si intr-o nota mai pozitiva. In timp ce faceam haz de necaz la un moment dat cu Rodica, ce a trecut prin mult mai multe ca mine, dupa ce ne-am spus diagnosticul si cum una a “scapat” la o zi de snowboard si alta la o drumetie, se baga in seama o doamna cu un “optimism” debordand, pe care ii sugerez sa il tina pe viitor doar pentru ea. Dialogul:
Ea: – Pai tu vrei sa mai alergi cu problema ta? Nu cred ca se poate.
Eu: – Pai momentan, dar pe viitor…
Ea: – Nu, dar eu nu cred ca o sa mai ai voie sau nu o sa mai poti cu asa ceva;
Eu: – Pentru mine nu exista asa ceva, de aceea sunt aici. Si-au revenit altii din probleme mult mai grave;
Ea, insistand: – Nu, nu stai sa vina Ciprian sa il intrebam; Ciprian, nu-i asa ca nu o sa mai poate sa alerge cu problema ei?
A fost un moment de soc, nu pentru ca as fi bagat de seama afirmatiile ei, ci pentru ca nu inteleg de ce ar insista cineva sa se bage  intr-o discutie ca sa naruie sperante, in mod special cineva care era acolo tot pentru o recuperare- din categoria, daca nu sti ce sa zici, taci.
Noi am continuat insa cu haz de necaz si a doua zi cand toata lumea facea cozonaci si vopsea oua, “amenintandu-l” pe Ciprian (magicianul nostru – fizioterapeut), ca o sa venim cu un cos de picnic acolo daca tot petrecem atatea ore impreuna. Unii schimbau retete pe facebook, noi vorbeam despre amperaj, laser si ultrasunete.

In timpul orelor petrecute la fizioterapie am devorat si cartea lui Tibi Useriu, “27 de pasi” si mi-a oferit mare plus la capitolul  motivatie. Pentru ca si perioada asta a fost tot ca o cursa, o lupta cu mine insami.

As vrea sa prezint toate astea intr-o nota mai pozitiva, dar adevarul e ca am trecut prin tot felul de faze in aceasta perioada, de negare, de tristete, momente de optimism, smiorcaieli, o alergare constanta dupa raspunsuri si cai de recuperare, ce in final probabil te epuizeaza mai tare decat antrenamentele.
Am auzit si mi-am repetat atat de mult cuvantul “rabdare” ca as vrea sa il sterg din vocabular o vreme. M-am concentrat pe alte chestii, partea buna e ca m-am apucat si lectii de inot intr-un final. Am meditat pana la punctul de a adormi la clasele de yoga….

Am avut, insa, parte de mult sprijin moral si oameni minunati. Am fost placut surprinsa de incurajari si cuvinte frumoase de la oameni cu care nu schimbasem decat cateva fraze in trecut. Cat de mult conteaza o vorba buna la momentul potrivit! Ma simt norocoasa ca am astfel de oameni in jur! Va multumesc!

Nu, nu este o situatie dramatica, nu e un capat de tara, ma gandeam de multe ori cum multe persoane isi revin din lucruri cu mult mai grave, iar in momentele astea ma gandeam mereu si la Robert, care ducea o lupta mult mai grea!
Ceea ce as sublinia este ca nu trebuie sa subestimezi o durere si sa nu te rezumi la o parere chiar daca e data de un medic, nu inceta sa cauti, sa gasesti solutii si sa speri!
Acum cand am reluat usor alergarile, continui in paralel cu recuperarea si tin sa recunosc ca nu am reusit sa gasesc prea multa compasiune pentru cei ce se vaita de un timp slab pentru ca nu aveau chef sa iasa pe frig afara sa se antreneze,  ori pentru cei care plang pentru o cursa proasta,  desi nu tinteau un podium. Unii aveau tot cheful si motivatia antrenamentelor si au renuntat la competitii cu totul in aceasta perioada,  asadar asuma-ti lipsa antrenamentului, ori nesansa unei curse, pentru ca vor mai fi.

Ready for take off

Pe final,

 Draga alergatorule, se anunta un sezon competitional bogat in curse, fiecare cu frumusetea si provocarea ei! Fie ca tintesti un PB sau nu ai o tinta anume, asigura-ti pregatirea ca sa te bucuri pe deplin de ele!
P.S. Scriu aceste ultime randuri din camera hiperbara, ce ar trebui sa ma ajute in recuperare, mai ales cu edemul osos, sa pot transpira o o mica parte din aceste curse alaturi de voi. In secret sper sa ies si cu 10 ani mai tanara ( don’t burst my bubble).
Noroc si cu faptul ca am telefonul aici, altfel as fi prea tentata sa apas toate butoanele din jur…toate scenariile din filmele SF mi se deruleaza prin minte (what does this button do?!)

Semnat, Aripioara!
(Pseudoninul dupa care sunt cunoscuta aici)

 

Si un soundtrack: